Festivalul George Enescu și US Open: Seara - Festival, noaptea - tenis, dimineața Preferințe. Staruri. Revelații - Hotnews Mobile
1 € 1 USD miercuri 01 dec 2021
Festivalul George Enescu

Festivalul George Enescu și US Open: Seara - Festival, noaptea - tenis, dimineața Preferințe. Staruri. Revelații

de Dana Cristescu Vineri, 3 septembrie 2021, 8:02
- a A+
Imagine
E bine când îți împarți timpul cu cei mai buni. Mi-am adus aminte că, eliminată fiind în primul tur, în 2017, am văzut-o pe Simona Halep în sala Ateneului Român, la concertul Academy of Saint Martin in the Fields cu Joshua Bell, dirjor și solist pentru Concertul nr 1, op 26 (cu celebra fază, când din cauza unei defecțiuni la calus, cred, cumva, ca la tenismeni când li se rupe racordajul, schimbă vioara cu primul violinist!). Chiar mă întreb mereu de ce așa de puțin Bruch, nu în festival, ci, în general. Dar, forțând lucrurile, una peste alta, i-a fost de bun augur. Anul următor a câștigat primul ei Grand Slam. Se poate folosi rețeta de porte-bonheur pentru admitere, bacalaureat, licențe, chiar și examene de carnet de conducere. Una peste alta, nici tenismenii nu sînt departe de lumea muzicii, deși nu știm ce aud, vedem că mulți intră cu căști pe urechi. Fără iluzii.


Cred că sunt deja mulți care ori nu mai citesc mai departe, ori comentează nervos, ironic.

Pentru puritani, alăturarea sportului cu "seriozitatea" muzicii clasice este o blasfemie, pentru melomani, eventual, o mondenitate, iar pentru iubitorii spectacolului de cea mai înaltă calitate, probabil, o alăturare posibilă între cultură și sport! În afara meciurilor Simonei, pe care organizatorii ar trebui să le schimbe ca oră de desfășurare, ce meci a fost între Murray și Tsitsipas! O adevărată "opera wagneriană" în cinci acte. Sau chiar cel cu Djokovic. Acum pot vedea cu toții și Festivalul, chiar și acolo, departe, că se transmite online.







Turnul lui Babel. Ceaikovski Reîncărcat. Stravinsky Omagiat.

Dacă prima seară a fost foarte emoționantă, cumulând mai multe tipuri de sentimente și trăiri, motiv pentru care a creat un orizont de așteptare foarte mare, era obligatoriu pentru cei care urmează să nu dezamăgească. Și așa s-a și întâmplat. Dimineața de duminică a fost deschisă de Orchestra Națională de Cameră a Republicii Moldova. În deschidere, Intermezii.op 12 de George Enescu, lucrare de tinerețe - tinerețe, 22 de ani. Superbă, neliniști și fericire. Evident, contestată de contemporani. E bine să începi ziua așa și cred că, e bine să-l și cunoști pe Enescu cu lurările din tinerețe. Nu mai vorbesc de Sonata nr., op26, violoncel și pian. Preferata mea. Așa cum spune și seria, "Enescu și contemporanii", orchestra dirijată de neobositul Cristian Florea a continuat programul cu Juan Manén- Concerto da camera nr. 2 pentru vioară și orchestră, M. Ravel - Pavana pentru o infantă defunctă și Edward Elgar - Serenada în mi minor pentru orchestră de coarde op. 20. Solistă, violonista Maria Floarea, o interpretare elegantă și nuanțată. Orchestra a sunat proaspăt, plin, bine, iar alcătuirea programului a avut coerență stilistică. În general, combinația Enescu contemporani sună bine. Știu că e preferată și în coloanele sonore cinematografice. Cel mai mai rapid îmi vine în minte Wes Anderson. Pe coloana sonoră a filmului "The Royal Tenenbaums" auzim, printre alții, Enescu, Ravel, Satie. Orchestrație Mutato Muzika.

Mai departe…

Ateneu, Orchestra Filarmonică din Zagreb, dirijor Dawid Runtz. Invitați soliști au fost câștigătorii ultimului concurs Enescu: Valentin Șerban-vioară și Jae Min Han – violoncel Că orchestra e una de valoare, cu tradiție, știm, surpriza a fost tinerețea dirijorului, Runtz -29 de ani. Riscant, asta doar dacă n-ai aflat între timp că este printre cei mai buni tineri dirijori ai lumii. A și demonstrat. Programul se deschide cu o lucrare de factură romantică, și cine auzise de Blagoje Bersa și a sa Idila pentru orchestră op. 25b. Ei, bine, sigur, data viitoare nu-l vom mai ignora și nu doar pentru că a fost un intro scurt. Momentul așteptat al serii a fost Dublu concert pentru vioară, violoncel și ochestră în la minor op.102 de J. Brahms cu Șerban și Min Han. Făcuseră dovada propriei valori din timpul concursului. Dar cântând împreună nu îi auzise nimeni. Trecând peste concert, în sine, care e de o frumusețe rară, chiar greu de descris, trebuie doar ascultat, no explanation needed, cei trei + orchestra s-au dovedit un fel de demonstrație a triumfului tinereții. 29, 30, 16 !!!!! Fluiditatea dialogului în trei fiind una din cheile reușitei. Bisul încântător, Händel, Passacaglia (arr. Halverson) le-a pus și mai mult în valoare tehnicitatea deja dovedită. Punctul forte, cu care Runtz voia să-și pună în cea mai bună lumină orchestra, a fost Suita Pasărea de foc (versiune revizuită în 1945) de Igor Stravinski. Și, da, s-a făcut înțeles. Stravinski a fost orice, numai romantic sau melancholic-liric, nu. Suita este un amestec de narative, tușe cromatice, stil cinematografic folosind instrumente muzicale. Vorbim de lupte, de lumi întunecate, de captivitate. Orchestra a fost on Fire! Sigur, nu era obișnuită lumea nici atunci cu muzica lui Stravinski, nu e nicio mirare că nici astăzi nu toți o îmbrățișează, crezând (am auzit aproape de fiecare dată) că respectivii au cântat-o (nu vorbim doar de suita asta) prea tare, prea repede etc. Uitând că ei o compară cu o versiune ascultată/văzută pe aparate unde ei își reglează volumul, mediile, înaltele. Deci ce ascultă acasă, nu se potrivește cu se ascultă în sală. Pentru asta e audiția live. În fine, pierderea lor.

La Sala Palatului, două seri cu London Symphony Orchestra și Sir Simon Rattle.

Corul Academic Radio, dirijor Ciprian Țuțu. În prima seară, Enescu - Isis și Rapsodia română în la major op. 11 nr. 1. Și I. Stravinski- Simfonia în trei mișcări și Simfonia în do major. Fără intruziuni proprii, Rattle a păstrat muzical esența de poem a lucrării enesciene, astral, enigmatic, melodios, foarte "touching" în solo-urile viorii și, mai ales, vocea umană, corul. A urmat Stravinski. Cu două lucrări contrast, dar chiar și așa ușor diferite de "clasicele" sale. Aproape întoarse spre ceea ce se asculta în acea vreme, dar parcă și spre formele muzicii clasice, așa cum o știm. Par mai luminoase, sună "mai bine" iar Rattle a scos foarte bine în evidență acest lucru, slalomând orchestra cu precizie printre numeroasele jaloane muzicale. Finalul primei seri, se știe, a fost apoteotic. Atunci când îți dai seama că Rapsodia nr. 1, ascultată de atâtea ori, cu atâtea orchestre,atâția dirijori, nu și-a spus, încă, ultimul cuvânt. Cântată foarte bine, cu nuanțe ce-mi aminteau și de dansurile irlandeze, probabil pe partea ritmică, dar până la urmă tot dansuri populare, ceea ce ne spune că, folclorul diferă, dar a avut la bază aceleași semințe de creștere, Rapsodia a fost cea care a ridicat sala în picioare. A doua zi, însă, după adrelina de c-o seară înainte, a fost mai greu de înghițit programul propus, cel puțin deschiderea. Ondřej Adámek - Where are You? Solistă mezzosoprana Magdalena Kožená. Pentru spectatori a fost cea mai grea dilemă de până acum. Comentariile - distractive. Oricum, era clar că, și din cauza asta mare păcat, că, ok, e ceva nou, caut, există vreo înregistrare, nu, citesc ceva despre ea, nimeni nu făcuse nimic.

În final, poate să nu placă .
Este vorba de un ciclu de cântece, cu texte scrise în șase limbi, iar pe partea interpretativă vocală, probabil, că se face trecerea prin toate variațiunile și registrele posibile, ca într-o reconstituire Babel-iană. La care se adaugă sunetul orchestrei care te confuzează și mai tare pentru că înglobează efecte sonore, pasaje solistice instrumentale de virtuozitate, fragmente de folclor, musical, percuții stranii. Totul e dens, irespirabil, ți-ar trebui vreo cinci urechi să asculți la primă audiție, pentru cei care nu au antrenamentul unor astfel de compoziții. De aceea tot recomandam eu, de ani buni deja, mersul la Seria muzica secolului XXI, la Sala Radio, ca la sala de fitness. Lucrarea n-are introducere, cuprins și încheiere pentru că acesta era un scop în sine, fiind vorba de eterna întrebare despre existența lui Dumnezeu. Pentru cei dezamăgiți, oricum o pot vedea pe Magdalena, în postură clasică, pe 16, la Ateneu.

Seara s-a încheiat cu Simfonia nr. 6 în fa major op. 68, Pastorala de Beethoven. Probabil și din cauza "bullying"ului din deschidere, se aștepta o interpretare mai pasională, dar a fost exact invers. Pe de-o parte, vorbim de cu totul alt registru, pe de altă parte, pentru că totul a funcționat mai degrabă ca motorul perfect, decât ca orchestra umană. Ireproșabil tehnic, incredibil de transparentă.



Pentru moment, închei cu concertele Filarmonicii Mării Baltice. Fiecare festival își are revelațiile sale. Una dintre ele, deja s-a produs anul acesta. Bine, pe Kristjan Järvi îl știm mai bine ca și compozitor. Este, dintre contemporani, mai "clasic" decât alții. Mie îmi place foarte mult. Nu e obligatoriu pentru toată lumea. Totuși, este mult mai acceptat decât alți confrați. Înainte de considerațiile muzicale, câte ceva despre această orchestra formată din tineri. Nu prea știm mare lucru, reproduc din ce-am citit pe site. Înființată în 2008, adună muzicieni din Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Letonia, Lituania, Norvegia, Polonia, Rusia și Suedia. Sper să nu fie interpretată sexist! orchestra, raritate, foarte feminină (procentual). Încă de la început, și-au propus să creeze atmosferă nu numai cu muzica, ci, și cu tot ce implică aceasta. Mișcare, scenografie, costume. Set up și regie în toată regula. Să zicem, un fel de new wave în clasic. Prin urmare, așa s-au prezentat și în festival. Costumație inspirată de rolurile din program. Prima seară un mixt de stiluri, o cromatică în culori și nuanțe foarte reușită.

Iar a doua zi, într-un ciclu Nordic Swans, în alb și negru (nu, doar așa vedem lebedele și în Cișmigiu), tinerii aveau prinse, pe braț sau pe umăr, mici bucăți de material plisat, sugerând că ar fi tăiate tutu-urile balerinelor. Totul cântat în picioare, în diverse formate, care probabil, descriu o geometrie cu semnificație, în afară rolului practic de a pune instrumentele în valoare. Ce vreau să zic? Nu trebuie să ne mai ascundem după deget. Facem parte dintr-o cultura vizuală. Ok, e un dress code, ca la Wimbledon, dar nu ne împiedică nimeni să fim creativi în interiorul acestuia. Bănuiesc că set- up ul lor e chiar mai sofisticat, dar probabil atâta s-a putut la Ateneu. Inclusiv stilul dirijoral, e, de fapt, o interpretarea a actului dirijării. Foarte comunicativ cu sala, în sensul că, a înțeles, cumva, că în ziua de astăzi, publicul se vrea mai măgulit, simte nevoia unui prieten care să-l conducă și pe el, nu numai orchestra. Deja devine complicat.



Prima seară, deschisă de superba compoziție Aurora a lui Järvi. "North Escapes" titlul albumului pe care se găsește lucrarea. Chiar așa te și simți. Iar dacă cu așa piesă nu evadezi, nu mai evadezi nici cu nava lui Sir Richard Branson. Reveria a fost amplificată de momentul următor în care, domnul Mozart și unica Maria João Pires ne-au dăruit bijuteria de Concert nr. 9 în mi bemol major pentru pian și orchestră K. 271. S-a "văzut" că cei doi bijutieri se înțelg foarte bine, iar noi culegem strălucirea fiecărei fațete. Totul șlefuit delicat de orchestră. Piatra de încercare, însă, de-abia a urmat. G. Enescu: Simfonia nr. 2 în la major op. 17. Tot lucrare de tinerețe.

Mai sus spuneam de spiritul special al lucrărilor de tinerețe ale compozitorului. O compoziție mânușă pentru stilul și calitățile orchestrei.
Nuanțată muzical, densă și solicitantă instrumental (suflători, thumb up). Totul a fost acoperit la nivel maxim. Dar revelația nu s-a oprit aici. A doua seară a fost urcată la nivelul următor. Cum am spus, un program NORDIC SWANS. În prima parte, trei lucrări Arvo Pärt: Swansong, Fratres, Passacaglia (pentru vioară, orchestră și vibrafon). Pärt este o punte de legătură post-modernistă-neo-clasic. E și motivul pentru care compozițiile sale sunt căutate și de coreografi, balerini. Nu mai departe, Alina Cojocaru și-a deschis recitalul prezentat la Sadler ‘s Wells, chiar înainte de pandemie, cu "Reminiscence", muzica Arvo Pärt (Spiegel im Spiegel, aranjament pentru pian și violoncel), coregrafia Tim Rushton, în duet cu Johan Kobborg. Sublim. Galactic. În lucrările sale, la fel ca și cele ale unui Enescu, unde găsim trase comune cu contemporanii săi, dăm peste același lucru și aici.

Nimeni n-a trait închis în casă
. La Pärt, poate că, dintre motive, linii melodice cel mai ușor te duci cu gândul la Philip Glass. Sînt leat. Probabil că a fost ceva în atmosferă când au scris, desigur, era curentul avangardist, mari evoluții, dar a fost de fiecare dată, așa se schimbă lumea. Chiar dacă scepticii spun că muzică nouă înseamnă, de fapt, trei cinele, două xilofoane, multe tipuri de tobe, cred că, atât Pärt, cât și Jarvi au demonstrat deja contrariul. Și cu ajutorul unei orchestre care înțelege foarte bine și simte profund ce cântă, fără să o mai numim și pe Viktoria Mullova, cunoscuta violonistă.

Ceaikovski Lacul lebedelor (simfonie dramatică, ar. Kristjan Järvi) În așteptarea punctului culminant, Kristjan n-a dezamăgit niciun moment. Cu alte cuvinte, viziunea sa de concert a unui balet, că, na, pe scenă nu mai încăpeau și baerini. Ca glumă. Nici nu se punea problema. Acuma, diferențele între clasic și aranjamente poate fi mai mare sau mai mică, prin urmare, așa sînt și percepute. Mai plăcut sau mai puțin plăcut. Dar. Oricum. Singura variantă completă, ca original, a Lacului Lebedelor se cântă doar în baletul a cărui coregrafie modernă se întâmplă la Düsseldorf, Oper am Rhein, și este semnată de Martin Schläpfer. Mai nou și la Viena. Deci, orice comparație cu ceea ce știm noi că ar fi original, e cam falsă din start. Apoi, dacă acceptăm la coregrafii variantele new wave Ekman, Ek, Bourne, Preljocaj etc, etc, aproape vorbim de o clasicizare a variantelor moderne, de ce n-am accepta și în muzică astfel de reîntineriri. Max Richter – Anotimpuril (Vivaldi), Vincenzo Lamagna- Giselle (Adolf Adam) cu teribila coregrafie a lui Akram Khan de la ENB, etc.

Nu înseamnă că tot ce apare e bun. Suntem de-acord. În plus, oricum, tot ce auzim, e altfel decât se auzea când a fost compus cu sute de ani în urmă. Mă refer la instrumente. Unele nici nu existau, iar altele au dispărut. Prin urmare, pe osatura celui mai cunoscut balet din lume, cu îndrăzneală și multă pricepere, Järvi își pune în scenă geniala sa viziune, transformând muzica care o cunoșteam acompaniind trupuri diafane, în mișcări grațioase, într-un povestitor per se, chiar un regizor-scenarist. Paradoxal, e foarte vizuală. Știm unde e Siegfried, o vedem și pe Odette, și pe Odile!, răul și urâtul von Rothbart, dar stai, înfruntarea atât de dramatică, aproape m-am ridicat de pe scaun. Exuberanta atmosferă de palat, disperarea prințului, toate le "pipăi", ca și cum ai vedea, mai mult, ești acolo. Bine, eu am și o deformație cu baletul. Una peste alta, publicul s-a ridicat de pe scaune. A fost martorul unui moment memorabil. Încă odată spun, orice se poate asculta acasă, nicio o experiență nu se compară cu cea din sală. Be there!

Foto: Andrada Pavel, Alex Damian, site, Catalina Filip.


1687 de afisari



respect pentru cei care continuă
ploiesteanu [utilizator], Vineri, 3 septembrie 2021, 14:09
0/0
să ne bucure sufletele cu acest festival nemaipomenit, unul dintre cele mai mari din lume, care pune România pe harta evenimentelor muzicale mondiale de prim rang.
comenteaza